Deși din punct de vedere istoric, pictura apare
înaintea oricărui demers spre descoperirea a ceea ce se numește astăzi
fotografie, cele două arte devin concurente, crescând în complexitate una cu
ajutorul celeilalte, provocând-se parcă să se autodepășească.
Se cunoaşte faptul că încă de la începuturile
existenţei sale, aparatul de fotografiat sau predecesoarea sa la fel de
populară, camera obscură, a influenţat demersul artiştilor în ceea ce priveşte
pictura. Plasticienii s-au deservit de beneficiile acestei descoperiri, în timp
ce oamenii de ştiinţă făceau progrese considerabile pentru a îmbunătăţi şi a
simplifica modalităţile de utilizare ale camerei obscure.
Oculus
artificialis, sau ochiul
artificial, precum a denumit-o chiar Leonardo Da Vinci în Codex Analiticus în anul 1502, devine ținta preocupărilor sale timp
îndelungat, studiindu-l atât pe el cât şi scrierile predecesorilor săi.
Aceasta permitea corectarea impreciziilor în
desen, observarea detaliilor fine şi potenţa demersul pictorilor prin rigurozitatea
şi acurateţea desenului; același lucru urmând să se întâmple mai târziu cu
primele daguerotipii. Da Vinci, într-unul dintre numeroasele sale studii, observa
faptul că: „ Poţi imortaliza aceste imagini pe o bucată de hârtie albă, plasată
vertical în camera obscură, nu foarte departe de acel orificiu. Hârtia trebuie
să fie foarte subţire şi trebuie privită din spate.”
Începând cu 1558, momentul în care Giovanni
Battista Della Porta a făcut publică camera obscură prin intermediul cărţii
sale Magiae Naturalis, unde descrie îndeaproape dispozitivul şi multiplele sale
întrebuinţări, acesta a devenit celebru atât în cercurile artiştilor cât şi în
cele ale pictorilor amatori.
În curând, camera obscură avea să devină
disponibilă în varii forme şi dimensiuni pentru a înlesni întrebuinţarea sa de
către pictori. Principalul beneficiu era faptul că permitea proiectarea pe o
suprafaţă plată, plană a unui obiect tridimensional, iar desenarea formei, a
conturului cu toate detaliile aferente era foarte simplă. Foarte adesea
utilizată de către pictorii olandezi, spre a reda naturi moarte sau de către
pictorii topografi ce desenau harţi ale diferitelor teritorii.
Este cunoscut faptul că scenele de gen ale lui
Vermeer au fost executate cu ajutorul camerei obscure, de asemenea pictorul
italian Canaletto, celebru pentru picturile sale cu canalele italiene, a
folosit şi el același mijloc de redare.
Deși încă nu deținea toate proprietățile
aparatului de fotografiat de astăzi, camera obscură a prevestit apariția unei
forme mult mai evoluate a acestuia, diverși pasionați ai subiectului
îmbunătățind treptat ceea ce era necesar, în măsura mijloacelor existente.
De-a lungul vremii camera obscură a fost supusă
evoluţiei, în 1676 Johann Cristoph Sturm a montat oglinzi cu scopul de a
modifica direcţia de proiecţie a imaginii, pentru a uşura munca artiştilor care
preferau să lucreze pe suprafeţe aşezate în poziţie verticală, acesta devenind
strămoşul camerelor Dslr (Digital single lens reflex) moderne. Urmând ca în
1685 Johann Zahnn să monteze lentile în camera obscură pentru a modifica
distanţa focală, cu scopul de a cuprinde arii mult mai largi, cum ar fi
peisajele sau subiecte foarte apropiate precum portretele, prin simpla
schimbare a lentilei.
Astfel pictura şi fotografia-în forma ei aproape
rudimentară, efemeră- eu pornit pe un drum al simbiozei, al interdependenţei şi
al unei relaţionări dincolo de voinţa artiştilor, fie ei pictori sau fotografi,
ajungându-se până în punctul în care este greu de menţionat mediul, tehnica,
privind o lucrare. Concurenţa dintre cele două, dorinţa pictorilor de a imita
realitatea până în cel mai fin detaliu, şi apetenţa fotografilor de a obţine
efecte cât mai picturale nu face decât să strângă tot mai tare legătura dintre
cele două domenii artistice.
Deși încercări în acest sens s-au făcut cu mult
timp în urmă, primele fotografii fixate pe o suprafață plană, apar în momentul
în care Romantismul era încă în culmile succesului comercial, și era admirat de către publicul larg la adevărata sa
valoare, pictori precum Eugène Delacroix și Gustave Courbet se bucurau de lauri.
Louis-Jacques-Mandé Daguerre, face primele experimente în acest sens, reușind
să imortalizeze o imagine a atelierului său în anul 1937, folosind lumina ca să
imprime imaginea pe o plăcuță de cupru argintat. Deși acest procedeu s-a
dovedit a fi foarte complicat tehnic, foița fiind foarte subțire, putând fi
distrusă cu ușurință la atingerea cu degetele, iar imaginea putea fi distinsă
doar în condiții optime de lumină, s-a lucrat intens la optimizarea
procedeului. Acest proces urmând să fie folosit până în 1950, când se trece la
utilizarea colodiului.
Pictorii nu s-au simțit
nicio clipă amenințați de apariția daguerotipiilor în lumea artistică, cu toții
văzându-le ca mijloace de studiu aprofundat, care le permiteau să studieze mai
atent detalii de finețe, precum efectele luminii, expresii ale feței sau
mișcări rapide pe care nu le puteau studia îndeaproape cu ochiul liber, fără
puterea de a opri timpul, de a le îngheța.
Delacroix scrie într-unul dintre jurnalele
sale: “dacă un om de geniu va folosi deguerrotipul așa cum ar trebui să fie
folosit, se va ridica la înălțimi necunoscute nouă”.
Înaintea
apariţiei fotografiei, Ingres a realizat multe nuduri extrem de banale, dovadă
că se instaurase o decădere a gustului cu mult înainte de 1839. Fotografia a reprezentat,
cel puţin, un mijloc excelent pentru corectarea greşelilor de anatomie atunci
când se desenau figuri umane.
Desigur că pictorii au fost principalii
cumpărători de studii fotografice, reprezentând figuri umane, parerea generală
fiind că este mai economic să copieze o fotografie, decât să angajeze un model,
iar în altă ordine de idei, fotograful putea să surprindă atitudini, cu care
unui model i-ar fi fost greu să pozeze un timp mai îndelungat, necesar unui
studiu in culoare. În acele timpuri, modelele pariziene erau în mare majoritate
tinere ţărănci italiene din Neapole sau din Romagna, brunete, ale căror corpuri
bine dezvoltate nu fuseseră deformate de strânsoarea corsetelor la modă precum
cele ale orășencelor. Aceste fete pozau celor mai de seamă pictori pentru
tablourile care aveau succes la public cu odalişte, scăldătoare, sau ţinând un
ulcior. Ingres, Courbet şi Delacroix au folosit adesea studii fotografice de
nuduri. Acestea erau utilizate şi de pictorii de salon, ca Henner şi Benjamin
Constant, pentru alcătuirea compoziţiilor lor somptuoase.
Pictori precum: Edgar Degas, Pierre Bonnard, Edvard Munch, sau Ernst Ludwig Kirchner au devenit ei înșiși
fotografi, astfel încât fotografia avea să distrugă de acum carierele
portretiștilor care pictau miniaturi, însă i-a îndreptat către noile modalități
de exprimare, învățând arta fotografiei.
În acest moment al
istoriei, celebru pictor de Salon, Paul Delaroche, la vederea primei
daguerotipii, a declarat pictura ca fiind moartă. El însuși a trecut la
tehnicile fotografice, din atelierul său născându-se fotografi celebrii precum:
Gustave Le Gray, Henri Le Secq, Roger Fenton sau Charles Nègre.
Treptat, anumite teritorii
pe care pictura le acoperea cu succes până atunci au fost cedate fotografiei,
picturii rămânându-i spontaneitatea, frumusețea și profunzimea culorii, aspecte
care lipseau fotografiei în acele timpuri. Şi pictorii şi fotografii au fost sfătuiţi să îmbine realismul fotografic
cu idealismul maeştrilor din Renaşterea italiană. Totuşi încercările de a
ilustra scene din literatură, teatru şi istorie, sau subiecte alegorice
printr-un mijloc de expresie a cărui principală contribuţie la artă constă în
actualitate, au ca urmare, în mod inevitabil, efecte disonante.
Spre sfârșitul secolului
al XIX-lea, fotografia devine o unealtă a pictorilor, în special în deomeniul
portretisticii, când uneori fotografii împrimate ușor pe pânză erau repictate
în straturi subțiri.
Franz Lenbach și Franz
Stuck, doi portretiști de succes din Muenchen, au folosit fotografiile pentru a
reduce timpul modelului în poză și pentru a grăbi timpul de execuție al
tabloului. Lenbach, acumulând o colecție de aproximativ 13000 de imagini, care
astăzi reprezintă un interes mult mai mare decât picturile sale.
Efectul cel mai pronunțat
pe care l-a avut apariția fotografiei
asupra picturii s-a resimțit în ceea ce privește tehnica reproducerii, astfel o
serie largă de tablouri au devenit disponibile publicului larg datorită multiplicării
lor prin intermediul fotografiei.
Sfârșitul secolului al XIX-lea,
începutul secolului al XX-lea a marcat perioada de formare a fotografilor,
organizați în cluburi de amatori, aceștia au format gustul publicului pentru
fotografia ca artă de sine stătătoare. Tot această perioadă a fost cea care l-a
format pe celebrul Alfred Stieglitz, care împreună cu Paul Strand avea să
susțină titulatura de fotografie ca artă modernă.
În perioada interbelică,
apariția unor aparate de fotografiat de dimensiuni considerabil reduse, și a
lentilelor aferente, a facilitat
apariția unei avalanșe de fotografii, devenind accesibilă publicului
larg.
În această perioadă pictori precum Gerhard
Richter sau Richard Estes, folosesc fotografia ca sursă de inspirație,
transformând simple imagini, portrete colective, de familie în tablouri.
Noile descoperiri ce au
urmat, au făcut posibile o serie de realizări în toate domeniile, astfel
informația în format digital a început să devină accesibilă și transmisibilă pe
calea undelor, astfel relația dintre fotografie și pictură devine și mai
strânsă. Pictorul American Chuck Close se remarcă în anii 1960 prin portretele
sale supradimensionate, realizate într-o manieră nouă acelor vremuri și anume
pictarea unor modele, forme și alăturări aparent aleatorii de culoare care, de
la distanță reproduc pe retina privitorului o imagine logică, cea a unui
portret.
No comments:
Post a Comment