Thursday, August 1, 2013

Pictură și fotografie, scurtă evoluție comparativă




Deși din punct de vedere istoric, pictura apare înaintea oricărui demers spre descoperirea a ceea ce se numește astăzi fotografie, cele două arte devin concurente, crescând în complexitate una cu ajutorul celeilalte, provocând-se parcă să se autodepășească.
Se cunoaşte faptul că încă de la începuturile existenţei sale, aparatul de fotografiat sau predecesoarea sa la fel de populară, camera obscură, a influenţat demersul artiştilor în ceea ce priveşte pictura. Plasticienii s-au deservit de beneficiile acestei descoperiri, în timp ce oamenii de ştiinţă făceau progrese considerabile pentru a îmbunătăţi şi a simplifica modalităţile de utilizare ale camerei obscure.
Oculus artificialis, sau ochiul artificial, precum a denumit-o chiar Leonardo Da Vinci în Codex Analiticus în anul 1502, devine ținta preocupărilor sale timp îndelungat, studiindu-l atât pe el cât şi scrierile predecesorilor săi.
Aceasta permitea corectarea impreciziilor în desen, observarea detaliilor fine şi potenţa demersul pictorilor prin rigurozitatea şi acurateţea desenului; același lucru urmând să se întâmple mai târziu cu primele daguerotipii. Da Vinci, într-unul dintre numeroasele sale studii, observa faptul că: „ Poţi imortaliza aceste imagini pe o bucată de hârtie albă, plasată vertical în camera obscură, nu foarte departe de acel orificiu. Hârtia trebuie să fie foarte subţire şi trebuie privită din spate.”
Începând cu 1558, momentul în care Giovanni Battista Della Porta a făcut publică camera obscură prin intermediul cărţii sale Magiae Naturalis, unde descrie îndeaproape dispozitivul şi multiplele sale întrebuinţări, acesta a devenit celebru atât în cercurile artiştilor cât şi în cele ale pictorilor amatori.
În curând, camera obscură avea să devină disponibilă în varii forme şi dimensiuni pentru a înlesni întrebuinţarea sa de către pictori. Principalul beneficiu era faptul că permitea proiectarea pe o suprafaţă plată, plană a unui obiect tridimensional, iar desenarea formei, a conturului cu toate detaliile aferente era foarte simplă. Foarte adesea utilizată de către pictorii olandezi, spre a reda naturi moarte sau de către pictorii topografi ce desenau harţi ale diferitelor teritorii.
Este cunoscut faptul că scenele de gen ale lui Vermeer au fost executate cu ajutorul camerei obscure, de asemenea pictorul italian Canaletto, celebru pentru picturile sale cu canalele italiene, a folosit şi el același mijloc de redare.
Deși încă nu deținea toate proprietățile aparatului de fotografiat de astăzi, camera obscură a prevestit apariția unei forme mult mai evoluate a acestuia, diverși pasionați ai subiectului îmbunătățind treptat ceea ce era necesar, în măsura mijloacelor existente.
De-a lungul vremii camera obscură a fost supusă evoluţiei, în 1676 Johann Cristoph Sturm a montat oglinzi cu scopul de a modifica direcţia de proiecţie a imaginii, pentru a uşura munca artiştilor care preferau să lucreze pe suprafeţe aşezate în poziţie verticală, acesta devenind strămoşul camerelor Dslr (Digital single lens reflex) moderne. Urmând ca în 1685 Johann Zahnn să monteze lentile în camera obscură pentru a modifica distanţa focală, cu scopul de a cuprinde arii mult mai largi, cum ar fi peisajele sau subiecte foarte apropiate precum portretele, prin simpla schimbare a lentilei.
Astfel pictura şi fotografia-în forma ei aproape rudimentară, efemeră- eu pornit pe un drum al simbiozei, al interdependenţei şi al unei relaţionări dincolo de voinţa artiştilor, fie ei pictori sau fotografi, ajungându-se până în punctul în care este greu de menţionat mediul, tehnica, privind o lucrare. Concurenţa dintre cele două, dorinţa pictorilor de a imita realitatea până în cel mai fin detaliu, şi apetenţa fotografilor de a obţine efecte cât mai picturale nu face decât să strângă tot mai tare legătura dintre cele două domenii artistice.                   

Deși încercări în acest sens s-au făcut cu mult timp în urmă, primele fotografii fixate pe o suprafață plană, apar în momentul în care Romantismul era încă în culmile succesului comercial, și era admirat de către publicul larg la adevărata sa valoare, pictori precum Eugène Delacroix și Gustave Courbet se bucurau de lauri.
Louis-Jacques-Mandé Daguerre, face primele experimente în acest sens, reușind să imortalizeze o imagine a atelierului său în anul 1937, folosind lumina ca să imprime imaginea pe o plăcuță de cupru argintat. Deși acest procedeu s-a dovedit a fi foarte complicat tehnic, foița fiind foarte subțire, putând fi distrusă cu ușurință la atingerea cu degetele, iar imaginea putea fi distinsă doar în condiții optime de lumină, s-a lucrat intens la optimizarea procedeului. Acest proces urmând să fie folosit până în 1950, când se trece la utilizarea colodiului.
Pictorii nu s-au simțit nicio clipă amenințați de apariția daguerotipiilor în lumea artistică, cu toții văzându-le ca mijloace de studiu aprofundat, care le permiteau să studieze mai atent detalii de finețe, precum efectele luminii, expresii ale feței sau mișcări rapide pe care nu le puteau studia îndeaproape cu ochiul liber, fără puterea de a opri timpul, de a le îngheța.
 Delacroix scrie într-unul dintre jurnalele sale: “dacă un om de geniu va folosi deguerrotipul așa cum ar trebui să fie folosit, se va ridica la înălțimi necunoscute nouă”.
 Înaintea apariţiei fotografiei, Ingres a realizat multe nuduri extrem de banale, dovadă că se instaurase o decădere a gustului cu mult înainte de 1839. Fotografia a reprezentat, cel puţin, un mijloc excelent pentru corectarea greşelilor de anatomie atunci când se desenau figuri umane.
Desigur că pictorii au fost principalii cumpărători de studii fotografice, reprezentând figuri umane, parerea generală fiind că este mai economic să copieze o fotografie, decât să angajeze un model, iar în altă ordine de idei, fotograful putea să surprindă atitudini, cu care unui model i-ar fi fost greu să pozeze un timp mai îndelungat, necesar unui studiu in culoare. În acele timpuri, modelele pariziene erau în mare majoritate tinere ţărănci italiene din Neapole sau din Romagna, brunete, ale căror corpuri bine dezvoltate nu fuseseră deformate de strânsoarea corsetelor la modă precum cele ale orășencelor. Aceste fete pozau celor mai de seamă pictori pentru tablourile care aveau succes la public cu odalişte, scăldătoare, sau ţinând un ulcior. Ingres, Courbet şi Delacroix au folosit adesea studii fotografice de nuduri. Acestea erau utilizate şi de pictorii de salon, ca Henner şi Benjamin Constant, pentru alcătuirea compoziţiilor lor somptuoase.
Pictori precum: Edgar Degas, Pierre Bonnard, Edvard Munch, sau Ernst Ludwig Kirchner au devenit ei înșiși fotografi, astfel încât fotografia avea să distrugă de acum carierele portretiștilor care pictau miniaturi, însă i-a îndreptat către noile modalități de exprimare, învățând arta fotografiei.
În acest moment al istoriei, celebru pictor de Salon, Paul Delaroche, la vederea primei daguerotipii, a declarat pictura ca fiind moartă. El însuși a trecut la tehnicile fotografice, din atelierul său născându-se fotografi celebrii precum: Gustave Le Gray, Henri Le Secq, Roger Fenton sau Charles Nègre.
Treptat, anumite teritorii pe care pictura le acoperea cu succes până atunci au fost cedate fotografiei, picturii rămânându-i spontaneitatea, frumusețea și profunzimea culorii, aspecte care lipseau fotografiei în acele timpuri. Şi pictorii şi fotografii au fost sfătuiţi să îmbine realismul fotografic cu idealismul maeştrilor din Renaşterea italiană. Totuşi încercările de a ilustra scene din literatură, teatru şi istorie, sau subiecte alegorice printr-un mijloc de expresie a cărui principală contribuţie la artă constă în actualitate, au ca urmare, în mod inevitabil, efecte disonante.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, fotografia devine o unealtă a pictorilor, în special în deomeniul portretisticii, când uneori fotografii împrimate ușor pe pânză erau repictate în straturi subțiri.
Franz Lenbach și Franz Stuck, doi portretiști de succes din Muenchen, au folosit fotografiile pentru a reduce timpul modelului în poză și pentru a grăbi timpul de execuție al tabloului. Lenbach, acumulând o colecție de aproximativ 13000 de imagini, care astăzi reprezintă un interes mult mai mare decât picturile sale.
Efectul cel mai pronunțat pe care  l-a avut apariția fotografiei asupra picturii s-a resimțit în ceea ce privește tehnica reproducerii, astfel o serie largă de tablouri au devenit disponibile publicului larg datorită multiplicării lor prin intermediul fotografiei.
Sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea a marcat perioada de formare a fotografilor, organizați în cluburi de amatori, aceștia au format gustul publicului pentru fotografia ca artă de sine stătătoare. Tot această perioadă a fost cea care l-a format pe celebrul Alfred Stieglitz, care împreună cu Paul Strand avea să susțină titulatura de fotografie ca artă modernă. În perioada interbelică, apariția unor aparate de fotografiat de dimensiuni considerabil reduse, și a lentilelor aferente, a facilitat  apariția unei avalanșe de fotografii, devenind accesibilă publicului larg.
 În această perioadă pictori precum Gerhard Richter sau Richard Estes, folosesc fotografia ca sursă de inspirație, transformând simple imagini, portrete colective, de familie în tablouri.
Noile descoperiri ce au urmat, au făcut posibile o serie de realizări în toate domeniile, astfel informația în format digital a început să devină accesibilă și transmisibilă pe calea undelor, astfel relația dintre fotografie și pictură devine și mai strânsă. Pictorul American Chuck Close se remarcă în anii 1960 prin portretele sale supradimensionate, realizate într-o manieră nouă acelor vremuri și anume pictarea unor modele, forme și alăturări aparent aleatorii de culoare care, de la distanță reproduc pe retina privitorului o imagine logică, cea a unui portret.