Thursday, August 1, 2013

DESPRE ARTA MODERNA



      Lumea modernă


Cele trei revoluţii care au afectat mediul socio-cultural şi artistic în lume au fost: Revoluţia industrială din 1760, Revoluţia americană din 1775 şi cea franceză din 1789, astfel rezultatul impactului acestor trei mari evenimente descrie ceea ce numim astăzi epoca modernă.
Trecând de la neoclasicismul lui David, Kauffmann sau Monticello, la romantismul lui Goya, Constable şi Delacroix, urmate apoi de realismul lui Courbet şi Manet; impresioniștii: Monet, Renoir şi Degas sau Seurat, până la Cezane, Gaugain şi Van Gogh, Toulouse Lautrec sau Edvard Munch, arta a căpătat varii turnuri şi abordări de-a lungul vremii, pastrând însă o conexiune puternică cu vizibilul şi cu reproducerea mimetică a realităţii, însă încă din perioada impresionistă, pictorii abordează un stil mult mai personal, lasându-se conduşi de propriile lor sentimente în timpul actului creator.
În prima decadă a secolului al XX-lea, viziunea asupra realităţii s-a schimbat radical, în preajma anului 1900, Sigmund Freud publică lucrarea sa numită Interpretarea viselor, explorând structura şi puterea subconştientului, apoi Albert Einstein schimbă concepţiile lumii despre timp, spaţiu şi substanţă cu ajutorul renumitei sale Teorii a relativităţii.
Tot în această perioadă mari schimbări au avut loc şi în domeniul artei, iar o parte dintre ele au fost inspirate de către descoperirile ştiinţifice. Kandinsky descrie în nenumărate rânduri influenţa pe care a avut-o asupra demersului său descoperirea particulelor subatomice.
Arta secolului al XX-lea este rezultatul unei serii de descoperiri revoluţionare atât în gândire cât şi în viziune, fiind descrisă prin caracteristici similare cu cele ale secolului, şi anume, schimbare rapidă, diversitate şi individualism, explorare. Artiştii provoacă preconcepţiile, atingând noi nivele ale cunoaşterii. Unul dintre artiştii remarcabili ai secolului a fost Constantin Brâncuşi. Urmează splendidul expresionism cu reprezentanţii săi de seamă: Derain, Matisse, sau Kandinsky.
Cel din urmă a evoluat spectaculos până în punctul în care a ajuns să renunţe total la reprezentarea unui subiect material, folosindu-se de elemente vizuale ce crează efecte cromatice puternice.
Cubismul ia naştere din dialogurile lui Picasso cu Georges Braque, investigările lor comune ducând la un rezultat spectaculos, o mişcare artistică influentă în secolul al XX-lea timpuriu, care a avut un cuvânt decisiv în designul spaţiului, structura vizuală de bază a numeroase opere de artă.
Deşi Picasso a fost primul care a atins apogeul cubismului, Braque a continuat cercetările sale în acest sens, depăşind şi el la rândul sau orice aşteptare, de data aceasta în domeniul peisajului, spre deosebire de Picasso a cărui viziune se axează pe forma corpului uman integrat în spaţiu, Braque caută ritmuri de mişcare în spaţii eminamente statice, creând lucrări vibrate de-o spaţialitate ce aminteşte de lucrările lui Cezanne. Rezumând cubismul la doar câteva cuvinte putem vorbi despre reinventarea spaţiului pictural cu o moştenire bogată în fovism şi expresionism.
Alfred Stieglitz a fost cel care a făcut cunoscută arta europeană în America, Picasso recunoscându-i preocupările comune cu cele ale sale. Fotograful american a stabilit o legătură esenţială între arta americană şi cea europeană, facând cunoscute în America lucrări de Cezanne, Mattise, Brâncuşi, Picasso şi Braque, el a jucat un rol important şi în crearea unei punţi între fotografie şi mediile tradiţionale de expresie artistică, ridicând fotografia încă un pas pe scara importanţei.


    Arta modernă după 1945

Până la Primul Război Mondial, faptul că, criticii de artă tindeau să judece pictura prin prisma fotografiei - în ceea ce priveşte posibilitatea de redare a detaliilor - şi fotografia prin prisma picturii - în ceea ce priveşte sfera compoziţiilor imaginative - a fost o împrejurare foarte nefericită, atât pentru pictură, cât şi pentru fotografie. Această confuzie, în ceea ce priveşte scopurile fotografiei şi ale picturii, a dus la mari greşeli de judecăţi estetice asupra celor două mijloace de expresie, iar influenţele pozitive pe care fiecare putea să le aibă una asupra celeilalte s-au pierdut.
Astăzi însă, concurenţa dintre cele două este una benefică, pictorii se văd provocaţi la un
duel al tehnicii, încercând să egaleze posibilităţile fotografilor printr-un mimetism  executat la un nivel extraordinar.
Finalul celui de-al Doilea Război Mondial a determinat o drastică schimbare în ceea ce priveşte arta modernă, fuga artiştilor de opresiunea naziştilor şi a comunismului a creat un nou centru cultural şi artistic, care dacă până la începerea războiului obişnuia să fie Parisul, acum urma să devină New York-ul. Artişti de renume şi-au mutat reşedinţa în metropola americană, printre aceştia se numarau: Piet Mondrian, Leger, Duchamp şi artişti asociaţi suprarealismului, precum Salvador Dali, Andre Breton, Max Ernst şi Andre Masson.
Activităţile artistice desfăşurate de aceştia în centrul cultural nou creat a marcat începerea unor noi curente în arta americană, fiind o bogată sursă de inspiraţie şi deschizând noi orizonturi americanilor, astfel modernismul a încetat să mai fie un curent ce aparţinea doar europenilor.
Modernismul se caracterizează prin melanjul realismului cu abstracţionismul, o asociere aparent ciudată, diferită de ceea ce vedeam până în acest moment pe pânzele artiştilor, această orientare a dominat multă vreme opţiunea postbelică a pictorilor. Herbert Read descrie foarte clar şi concis noua fază în care a intrat arta: “Tipul de artă la care ne gândim când vorbim în mod special despre arta modernă este o artă care a respins în mod hotărât întregul concept al artei ca mimesis, adică artă ca un fel de reprezentare de fenomene naturale, ca o “oglindire” a realităţii obiective”[1]
În perioada de final a anilor 1950, începutul anilor 1960; mai precis în timpul Războiului Rece se vehiculează un nou termen, acela de high modernity, ce pare să prevestească tranziția la postmodernism. Acest termen se definește printr-o încredere puternică în potențialul progresului tehnologic, bazându-se pe expertiza oamenilor de știință și a intelectualilor. Astfel s-au făcut numeroase încercări de a acoperi nevoile umane, incluzând eforturi repetate de a schimba natura umană, și îmbunătățirea condițiilor de viață prin rearanjarea spațiilor locuibile. O altă trăsătură a modernității înalte este ignorarea contextului istorico-geografic și social în contextul evoluției.
Perioada postbelică naşte o lume cu noi posibilităţi tehnologice pe fundalul unui trecut tragic, dar inspirativ, astfel încât artiştii sunt determinaţi să regândească relaţia dintre artă şi viata de zi cu zi, amintim aici expresionismul abstract, punctul culminant al tendinţelor ce au succedat pictura lui Van Gogh, Gaugain, Fovismul sau Suprarealismul lui Joan Miro.
Termenul de Expresionism abstract apare în 1946, folosit pentru prima dată în contextul unei expoziţii, de către criticul de artă Robert Coates.  Deşi expresioniștii nu s-au reunit niciodată într-un grup organizat, decât prin intermediul expoziţiilor organizate de către Peggy Guggenheim, artiști precum: Jackson Pollock, Mark Rothko, Arshile Gorky, Willem de Kooning, Barnett Newman, Robert Motherwell, Clyfford Still şi Adolph Gottlieb, și-au reprezentat cu succes preocupările comune în spiritul acestei mișcări artistice, având fiecare un stil unic de reprezentare, greu de confundat. Astfel, cu ajutorul criticilor de artă James Johnson Sweeney şi Clement Greenberg atenţia publicului a fost mutată treptat dinspre suprarealism, vedeta de până atunci, înspre aceste noi tendinţe propuse de către artiştii mai sus menţionaţi.
Pictorul german Hans Hoffman, emigrat şi el la New York, a avut o influenţă semnificativă asupra artei americane, subliniind în numeroase rânduri importanţa echilibrului dintre spontaneitate şi structura formală, abordarea sa devenind un adevărat model pentru învăţăceii săi americani. La rândul său Hoffman a fost puternic influenţat de opera lui Matisse şi Picasso, în opera sa resimţindu-se o puternică moştenire din arta europeană.
Artiştii europeni emigraţi în Statele Unite ale Americii i-au determinat pe americani să renunţe treptat la stilul realist dominant, îndreptându-se către modalităţi mult mai expresive de abordare plastică. Criza războiului a marcat fără doar şi poate tematica abordată de către artişti, trecând de la probleme istorice şi cele sociale, pictorii au început să-şi creeze un stil inovativ şi mult mai personal, păşind de la o abordare mimetică la una cathartică.
Vorbind despre pictura modernă, ne gândim la o serie variată de tehnici, materiale şi viziuni.
“Pictura modernă nu poate fi înglobată într-un singur stil. Ea se caracterizează printr-o multitudine de tendinţe, unele contradictorii, care se perindă în grabă înaintea ochilor unui public nedumerit”.[2]
Trecutul tumultuos se resimte din plin în viziunea artiştilor, urmele războaielor contribuie simţitor în ceea ce priveşte artele, operele devenind jurnale intime ale sentimentelor trăite de către artişti, cercetând în amănunt fiecare cotlon al psihicului, analizgând şi recreând pe pânze aceste teritorii neexplorate până atunci.
Gândindu-ne la Expresionismul Abstract, este necesar să-l amintim pe iniţiatorul acestui stil, şi anume Jackson Pollock, care şi-a creat un stil unic inspirându-se din pictura lui Hans Hoffman şi a profesorului său Thomas Hart Benton.

              
Jackson Pollock- Guardians of the secret[3]

Amintind de totemurile indiene şi de hieroglifele egiptene, împreună cu influenţele cubiste şi suprarealiste, această lucrare, prevesteşte ceea ce avea să devină arta lui Pollock, rezultând în urma trecutul său tumultuos, pe fundalul alcoolismului şi al cercetărilor sale în domeniul psihanalizei.
Opera lui Pollock avea la bază cercetările sale înspre reproducerea în format bidimensional a naturii umane primare, studiind picturile cu nisip ale lui Navajo şi teoriile despre conştiinţa umană ale lui Carl Jung, Pollock ajunge la rezultate spectaculoase. Resimţim şi influenţa cubismului, de aici derivă abstractizarea subiectului dar si a expresionismului timpuriu sau a suprarealismului, aceste tendinţe fuzionează creând un rezultat nemaipomenit. Lucrările sale sunt terapeutice, meditând asupra spaţiului psihic prin intermediul simbolicii şi a mitului, resimţindu-se puternica influenţă a psihanalizei lui Jung sau moştenirea egipteană a Cărţii morţii.
Pentru el, actul picturii în sine deţinea un rol esenţial în procesul creator, renunţând treptat la aplicarea culorii pe pânză cu ajutorul tuşelor de penel, el foloseşte drippingul. (Picurarea culorii pe panză.) Astfel el exersează rolul gestului, puterea controlului şi cea de selecţie şi reţinere a corpului său care dansa în ritmuri ce aveau să fie imortalizate prin stropii de culoare ce atingeau suprafaţa pânzei, de aici apărând termenul de action painting.
 În această manieră, artistul avea acces la toată suprafaţa picturală, atât fizic cât şi psihologic, întinzându-şi pânzele pe podea şi dansând în jurul lor împreună cu stropii de culoare.
Cam în aceeaşi perioadă apărea un alt stil, ce l-a facut celebru pe Mark Rothko, şi anume Color field. Termenul de câmp de culoare derivă de la suprafeţele întinse şi ample de culoare, fără o structură evidentă, un focus central sau un echilibru dinamic.

Mark Rothko- Color field- Selecție de picturi[4]

Mark Rothko este cunoscut ca fiind pionierul acestui stil de pictură, deşi primele sale picturi au fost simple scene urbane, ce aveau să evolueze până la stilul ce l-a făcut celebru.
Rothko foloseşte culoarea pentru a evoca stări, într-un areal larg ce cuprinde: bucuria, liniştea interioară, melancolia sau chiar moartea. Modalitatea în care el se joacă cu straturile pe care le suprapune în diferite grade de transparenţă, crează varii densităţi şi o atmosferă unică, iar dimensiunile impunătoare denotă o prezenţă monumentală.
Atât Pollock, cât si Rothko, tatonau teritoriile mitice clasice, dar au fost influenţaţi de către tematica omului modern, iraţional, condus de forţe interioare şi exterioare necunoscute. Psihanaliza, devenită foarte populară în acea perioadă, explică alienarea omului, în contextul unei lumi libere dar înspăimântătoare, de unde derivă şi bazele politicilor extremiste precum fascismul şi comunismul.
Andy Warhol, este indubitabil unul dintre artiștii care au pus în valoare freamătul culturii moderne, explorând o serie de tehnici, axându-se eminamente pe izolarea imaginii, pe repetiție. Punând accentul pe asemănarea dintre obiectul reprezentat și reprezentarea însăși, el folosește culori puternice, traducându-se prin violența vizuală, caracteristică culturii de masă. Warhol accentuează senzația de dezgust a lumii moderne, nihilismul, materialismul și manipularea politică. La o primă vedere, imaginile sale pot trece drept simple reprezentări, dar tocmai datorită simplității ele au un impact vizual imediat, dar posedă în același timp și calitatea de a transmite un sens profund datorită asosierilor mentale pe care le declanșează.

                
Andy Warhol- Queen Elizabeth of the United Kingdom II, 1985[5]

Exemplificând concret, repetițiile pe care Warhol le utilizează frecvent în opera sa, reprezintă producția în masă a imaginilor de tip reproduceri, utilizate în cultura de masă pentru sporitea vânzărilor de produs, servicii, etc. Utilizând în opera sa chiar aceste tehnici de reproducere, el reușește să redea chiar abuzul, consumerismul accentuat până la refuz. Andy Warhol se opune vehement culturii populare, criticând societatea contemporană orbită de nonvalorile promovate, dezbrăcată de orice simț de atașament.
 El reușește să valorifice aceste aspecte negative ale lumii contemporane, astfel încât, mult timp după ce a realizat aceste opere, ele sunt în continuare în actualitate datorită mesajului lor puternic și bine structurat, mulat pe societatea de azi.
În cei 10 ani ce au succedat sfârşitul Războiului Mondial, arta europeană s-a diferenţiat de cea americană prin două mari direcţii: artiştii europeni s-au aventurat mult mai puţin înspre abstractizare, arta lor conţinea în continuare reminiscenţe ale figurii umane, dar de această dată ele au fost interpretate în diverse maniere, sau reproduse într-un stil ce purta doar amintirea mimetismului prebelic.
Europenii au fost mult mai inovativi în ceea ce priveşte gama de materiale utilizate, reciclând diverse materiale sau pânze precum cea de rafie, suprapusă peste pânza de în întinsă pe şasiu, în melanj cu diverse tonuri de culori. Ei acced la tensiunea interioară a psihicului, cercetând efectele vieții asupra condiției lor umane și expunându-se ochiului critic al publicului, compunând astfel imagini incărcate de o mare valoare simbolică .
 
 Alberto Burri- Sac with red[6].

Lucrarea lui Alberto Burri este un bun exemplu în acest sens, aici materialul căpătă o semnificaţie profundă, tablourile sale sunt jurnale ale amintirilor de pe câmpul de luptă, unde a servit ca doctor în armata italiană în timpul războiului. Sacul de rafie devine simbol al grânelor trimise de către Statele Unite ale Americii, ca ajutor în timpul luptelor, iar culoare roşie este un simbol al morţii.
“Nu vedem o netă ruptură între arta trecutului şi cea modernă (...). Arta modernă respinge metodele de expresie folosite în trecut, dar continuă adevăratul său conţinut. Ea continuă ceea ce arta trecutului a început: transformarea viziunii naturale.”[7] Folosind o abordare plastică diferită de cea tradiţională, pictorii moderni sunt conduşi de instinct, de sentimente, de raţiune, lăsând în urmă reproducerile mimetice din trecut, ei redau stări afective şi psihologice prin intermediul culorilor şi al stropilor sau tuşelor, căutând echivalente cromatice simbolice pentru varii emoţii şi trăiri.


[1] Iarovici E. Fotografia şi lumea de azi, Bucureşti, Ed. Tehnică 1989, p 212
[2] Iarovici E. Fotografia şi lumea de azi, Bucureşti, Ed. Tehnică 1989, p 214
[7] Piet Mondrian, Eliberarea de opresiune în artă şi în viaţă, 1941 citat de Morisani, O. L’astrattismo di Piet Mondrian con appendice di scritti dell’artista, Poza, Veneţia, 1956, p. 160-161.