Este atat de ciudat modul in care ne autodistrugem... artistul (pictorul) isi pierde identitatea si chemarea incercand sa fie ceea ce nu este, el devine zugrav, mecanic, orice numai sa sparga monotonia, sa socheze, sa atraga atentia asupra artei sale. Creatia isi pierde sensul de mimesis, isi pierde sensul de catharsis si devine un obiect al carui scop esential este sa socheze, sa urle in disperare "sunt aici, observati-ma!!!!!" ...DE CE? Este cu adevarat necesar sa folosim cu atata disperare, speranta, umilinta ceea ce pare sa fie ultima arma ramasa?
Just thinking about it... nevermind...